… și de la împins hârtii faci mușchi

Munca de funcționar public este stresantă, epuizantă, e un continuu test al nervilor. Și e de înțeles. În sfârșit ai reușit să ocupi postul mult visat după un interviu dificil în care nici nu a contat că ești rudă cu “ăia” din conducere (deloc! sâc!). Te trezești în fiecare dimineață cu noaptea in cap, la 8:30 cel mai târziu (da, programul începe la 7:30, dar toți știm că nu e imperios necesar să fii acolo la ora aia, doar nu ești tu portarul, n-ai tu cheile), așa că pe la 9:15 te înființezi la birou, evident somnoroasă încă, doar n-ai avut timp să bei cafeaua, abia ai ajuns la timp cu taxi-ul. Dar ai fost inspirată, ai cerut bonul, sigur ți se va deconta pentru că doar e în interes de serviciu, nu?

Somnoroasă și morocănoasă încă, împingi scârbită dosarele de pe birou într-un colț, îți iei o cană cu cafea și Cancan-ul. Savurezi cafeaua cu înghițituri mici, spunându-ți în gând că nu te poți apuca de lucru până nu-ți termini cafeaua, și e firesc. E firesc pentru că ai responsabilități, lucrezi cu cifre, cu oameni, și nu vrei să faci vreo greșeală doar pentru ca erai adormită. E 11:30, ai băut aproape jumătate din cafea , moment în care ușa biroului se deschide!  Același nesimțit sâcăitor care de 2 săptămâni te bate la cap pentru amărâta aia de adeverință. Îi tai vorba scurt “Nu e gata!”. Dumnezeule, ăsta n-are servici? N-are de lucru? Cum de are atâta timp sa stea pe capul tău?

Revii la cafea, deja agasată. Nu-ți mai tihnește nici asta, așa ca termini restul în mai puțin de o jumătate de oră.  Deschizi un dosar la întâmplare, din el se revarsă un val de documente, hârtii și hârtiuțe pe care tu le-ai cerut de-a lungul timpului pentru ca respectivul a picat de fiecare dată în momente în care tu erai prost dispusă și nu aveai nici un chef de dosarul lui. Îl închizi scârbită, îl impingi cu cotul lângă celelalte si pui mâna pe telefon. O suni pe Lucica de la contabilitate și o chemi la la tine în birou să iti povestească în pauza de masă de la 12:30-1:30 ce s-a mai întâmplat în ultimul episod din “Inimă de țigan” și, tocmai când povestirea devenea mai interesantă, un bădăran cu un vraf de hârțoage dă buzna pe ușă, întrerupându-vă. Îl dai afară exasperată țipând în urma lui că-i pauză de masă, apoi iei un Nurofen, te scuzi la Lucica, îți iei poșeta și pleci acasă. Nu mai reziști, stresul e prea mare!

Concluzia este că nu oricine poate rezista cu asemenea job. În plus, e nevoie de training. Și se stie că în condiții de stress creierul nu asimilează informația la fel de bine. Așa că în loc sa folosim o sală de curs undeva în oraș, îi trimitem la munte, la mare sau prin țări străine să le fie mai cu spor “trainingu’”.